Un lucru pe care fiica mea, Charlotte, îl iubește enorm sunt apusurile. Unde locuim noi, există un deal înalt care domină orizontul, iar apusurile de soare de acolo sunt uluitoare. Aproape în fiecare seară, mă roagă să-i fac o poză cu apusul. Într-o zi, eram grăbită, ocupată, stresată, cu o listă lungă de lucruri de făcut - și, încă o dată, m-a strigat: „Mamă, poți să-mi faci o poză cu apusul?”
În acel moment, ceva din mine s-a oprit. Aș fi putut spune nu, aș fi putut continua cu planurile mele. Dar, în schimb, m-am oprit. M-am întors spre cer și am surprins apusul doar pentru ea. Când i-am arătat fotografia, fața ei s-a luminat cu un zâmbet larg și, chiar atunci, mi-am dat seama: alegând-o, chiar și în ceva atât de mic, plantam semințe de iubire. Acel moment nu a fost doar despre un apus - a fost despre o conexiune care se restabilise.
Charlotte va împlini în curând 13 ani. Acum aproximativ doi ani, am început să observ schimbări la ea - inima ei se îndepărta, spiritul ei devenea distantă, alegerile ei deveneau rebele în moduri care m-au zdrobit ca mamă. Am privit-o neputincioasă cum se îndepărta de valorile pe care sperasem să le cultiv în ea. Fiecare încercare de a o ghida părea să mărească prăpastia și am simțit că stau pe marginea unei prăpastii pe care nu o puteam traversa.
Dar, prin această situație, am început să realizez ceva profund: nu doar ea avea nevoie să se schimbe - ci eu. Am văzut că, dacă voiam să-i ajung la inimă, nu puteam să-i întâmpin răzvrătirea cu control sau sfidarea cu frustrare. Trebuia să-mi las mândria la o parte, să-mi liniștesc spiritul și să o întâmpin cu blândețe. Trebuia să învăț să o ascult, să o întâmpin cu căldură, să zâmbesc chiar și atunci când mă simțeam obosită sau respinsă. Trebuia să devin iubire.
Încet, am început să văd licăriri de speranță. Chiar și recent, mi-a permis să vorbim împreună despre Biblie - un moment scurt, dar pentru mine, un miracol. Practicarea Cuvintelor Iubirii Mamei cu fiica mea este un dar - unul pe care nu îl iau de la sine înțeles.
Sunt atât de recunoscător pentru această situație, chiar și în durerea ei. Îmi amintește de durerea lui David din Biblie pentru fiul său Absalom - cum tânjea David după fiul său chiar și atunci când Absalom se răzvrătea, cum plângea pentru el în ciuda a tot. David a strigat: „O, fiul meu Absalom, fiul meu, fiul meu Absalom! De aș fi murit eu în locul tău!” (2 Samuel 18:33). Acum văd că aceasta este o licărire din inima Mamei - care suferă pentru copiii ei pierduți și răzvrătiți, dar continuă să-i urmărească cu o dragoste neobosită.
Această situație mă modelează. Mă învață o iubire care nu renunță, o iubire care așteaptă cu răbdare, care speră în ceea ce încă nu se poate vedea. Deși drumul este dureros, cred că frumusețea crește din el. Voi continua să o iubesc pe Charlotte cu tot ceea ce sunt, având încredere că prin practicarea acestor „Cuvinte ale Iubirii Mamei”, i se va deschide o cale pentru a se întoarce Acasă. Și în acest proces, și eu sunt transformată, atrasă mai adânc în însăși inima Iubirii.
La fel ca apusurile de soare pe care Charlotte le prețuiește – strălucitoare, trecătoare și pline de o uimire tăcută – aceste momente îmi amintesc că, chiar și atunci când lumina pare să se estompeze, nu a dispărut niciodată cu adevărat. Pur și simplu se pregătește să răsară din nou. În fiecare zi, pe măsură ce soarele apune și începe o nouă zi, îmi amintesc că am o altă șansă de a reflecta inima Mamei – de a pune în practică cuvintele Ei, răbdarea Ei și faptele Ei pline de iubire. Cuvintele Ei îmi amintesc că iubirea nu este pasivă – este activă, durabilă și plină de speranță.